Termenul “logopedie” provine din limba greacă: “logos” însemnând cuvânt şi “paidea” educaţie. Astfel logopedia abordează educația vorbirii, reprezentând procesul terapeutic care se concentrează asupra studierii, dezvoltării și/sau recuperării limbajului, fiind responsabilă de prevenirea și corectarea tulburărilor de limbaj, dar și ale celor de vorbire și comunicare
Scopul logopediei este de a îmbunătăți abilitatea de a înțelege limbajul (afazia senzorială, de recepție), de a facilita exprimarea verbală orală (afazia motorie, de expresie), vorbirea (dizartria) și comunicarea, crescând prin toate aceste elemente calitatea vieții personale și sociale.
Terapia logopedică are două componente:
1– coordonarea aparatului fonoarticulator în vederea producerii de sunete ce formează cuvinte și mai apoi propoziții (se referă la articularea, fluența, volumul și tonalitatea vocii).
2– înțelegerea și exprimarea limbajului (se referă la utilizarea limbajului prin scris sau gesturi – respectiv strategii alternative și augmentate de comunicare).
Unele dintre persoanele diagnosticate cu scleroză multiplă (SM) se confruntă, în funcție de localizarea unei noi leziuni demielinizante la nivelul emisferelor cerebrale sau al trunchiului cerebral cu tulburări de limbaj sau respectiv, tulburări de vorbire și/sau fonație, acestea constituind unele dintre cauzele cele mai frecvente ale dificultăților de comunicare. Ca urmare a apariției acestor leziuni demielinizante, pot aparea pe lângă tulburări ale limbajului, spasticitatea, slăbiciunea musculară, lipsa coordonării buzelor, limbii, palatului moale, corzilor vocale și a diafragmului. Astfel articularea cuvintelor, debitul verbal, inteligibilitatea și discursul spontan pot afecta sever capacitatea conversațională.
Scleroza multiplă, numită și boala cu 1000 de fețe, asociază multiple simptome. Afazia (tulburarea limbajului) este un simptom mai rar întâlnit (sub 1% din cazuri), dar pacientul cât și persoanele apropiate acestuia trebuie să știe că afazia poate să apară la un anumit moment în evoluția bolii și să fie pregătiți să gestioneze această situație. Există 3 situații posibile. Fie pacientul înțelege și știe ce vrea să spună, dar nu se poate exprima, dispărând fluența vorbirii (afazie motorie, expresivă sau Broca); fie nu înțelege ceea ce i se spune, dar păstrează abilitățile articulatorii la nivelul vorbirii spontane (afazie senzorială, de recepție sau Wernicke), fie se pot combina ambele tipuri (afazie mixtă).
Demersul de intervenție este unul complex. Recuperarea limbajului trebuie să se realizeze cu promtitudine și să fie inițiată în cel mai scurt timp posibil de la momentul instalării simptomatologiei. Programele de intervenție în contextul tulburărilor de limbaj (afaziei) se stabilesc individualizat, luând în considerare particularitățile simptomatologice ale fiecărui pacient.
Dintre modalitățile de stimulare ale limbajului menționăm: vorbirea spontană, denumirea, repetiția, enumerarea, descrierea unor imagini, înțelegerea verbală, completarea propozițiilor lacunare, exerciții de citire (lexie), de scriere (grafie), de calcul matematic etc.
Dizartria (tulburarea de vorbire) este diferită de tulburarea de limbaj (afazie), este mai frecvent întâlnită la pacienții cu scleroză multiplă (prevalență 35-51%), constând în tulburarea controlului motor al mecanismului vorbirii cu dificultatea articulării cuvintelor, cauzată de afectarea neuromusculară. Dacă este afectată și musculatura responsabilă de fonație, se poate asocia și o tulburare a fonației (disfonie) care schimbă vocea, sunetele emise având o tonalitate modificată.
Procesul terapeutic implică proceduri ce vizează creșterea inteligibilității exprimării verbale prin antrenarea abilităților respiratorii, concomitent cu exersarea relaxării musculaturii aparatului fonoarticulator, eliminând tensiunea musculară exagerată, modulând tonusul muscular și facilitând fonația. Se pot efectua: exerciții pentru relaxarea și reducerea tensiunii musculare de la nivelul feței și gâtului, exerciții pentru creșterea volumului respirator și pentru prelungirea expirului, exerciții fonatorii educând astfel emiterea sunetelor fără efort articulator și fonator, însușirea capacității de modelare a tăriei vocii etc. Toate aceste funcții necesare comunicării sunt dependente de o respirație și de o fonație corectă.
Tulburările de limbaj, vorbire și/sau fonație, afectând semnificativ comunicarea interumană, au un impact negativ asupra psihicului oricărui pacient care se confruntă cu o astfel de simptomatologie, cât și asupra calității vieții. Afectrea cognitivă în cadrul formelor progresive de boală poate agrava aceste simptome. Un suport psihologic acordat în paralel poate contribui la obținerea unor rezultate superioare.
