„Mi-a plăcut la concertul de pian” – e prima propoziție pe care a scris-o Radu, cu pixul pe hârtie, folosindu-și mâna dreaptă, după o pauză de mulți ani. Nu credea că va mai putea să scrie vreodată, din cauza deficitului motor ce i-a afectat membrul superior drept (el fiind dreptaci). Dar dorințele se îndeplinesc! Mai ales de Crăciun! La sugestia doamnei Dr. Gabriela Mihăilescu, medic primar neurolog, Șef de Lucrări, care l-a tratat și i-a urmărit evoluția în Secția Neurologie din Enayati Hospital, Radu a încercat, nu lipsit de ezitări, să scrie… Văzând că poate, a continuat fericit să își aștearnă gândurile pe acea coală albă de hârtie.
„Pot afirma că am început să cred în miracolele Crăciunului, în puterea binelui făcut, a micilor realizări și a bucuriei sincere rezultate din realizarea a ceea ce era considerat imposibil. Mulțumesc acestei oportunități de care am avut parte și tuturor acelor spiriduși care au contribuit la realizarea acestei minuni”, a scris Radu sau, așa cum a zis el ”a scris sufletul de artist din mine” despre echipa medicală din Enayati Hospital.
Printre procedurile vizând recuperarea motorie, a forței și a masei musculare, a mersului, coordonării și echilibrului, a mișcărilor de finețe ale mâinilor, care i-au fost prescrise de către medicul neurolog în strânsă colaborare cu medicul specialist în reabilitare medicală, și pe care le-a realizat cu toată energia și dorința de mai bine de care a fost capabil, am reușit să discutăm cu Radu, un bărbat în vârstă de 40 de ani, diagnosticat cu scleroză multiplă de ani buni: „Îmi aduc aminte despre acea perioada stresantă, admiterea la facultate. Venisem la București din Brașov. Emoții, stres și… primul puseu. Apoi, la un an distanță, a urmat al doilea. Amorțeli pe partea stângă, apoi mâna dreaptă amorțită. Am urmat un tratament de urgență, de scurtă durată. Parcă scăpasem. M-am comportat de parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimic. Abia în 2004 mi s-a pus oficial diagnosticul de scleroză multiplă. De atunci până în 2018 nu am avut puseuri prea dese, și nici prea severe. Din 2018 totul s-a agravat. Primul medicament modificator al evoluției bolii, injectabil, nu-și mai făcea efectul. A trebuit să mi se schimbe tratamentul, dar nici efectul acestuia nu a fost tocmai unul bun. Mi s-au agravat dizabilitățile. Tot timpul căutam soluții în ceva din exteriorul meu. Adică fie un alt medicament, fie un alt doctor… doar ca să fie o cauză care să nu țină de mine. De atunci până acum am schimbat încă 2 tratamente. Nu mă puteam descurca singur, nu puteam sta în picioare pentru perioade foarte lungi, mergeam cu o cârjă, apoi am ajuns să depind de scaunul cu rotile. Nu puteam scrie, nu puteam folosi membrul superior drept nici pentru a mânca.
Am observat că există o speranță abia zilele acestea, ajungând în unul dintre saloanele secției de neurologie, Enayati Hospital, unde mi s-a demonstrat că funcțiile motrice și nu numai, se pot îmbunătăți. Aceste lucruri le-am descoperit aici, începând să particip activ la programul de recuperare medicală prescris. Familia mea a căutat soluții de recuperare, din dorința de a mă vedea din nou independent și astfel am ajuns aici. Eu nu aveam încredere deplină că voi găsi vreun ajutor, în adevăratul sens al cuvântului. Credința mea în mai bine era distrusă… Dar iată că am aflat și mai mult decât atâta, mi s-a demonstrat, am văzut, că într-adevăr POT să fac anumite lucruri, că pot să-mi îmbunătățesc starea, că pot obține ceea ce nu credeam că voi mai obține niciodată. Am învățat că dacă lucrez temeinic și ghidat de specialiști – câștig! Pot dezvolta funcțiile motorii și le pot îmbunătăți în loc să le pierd. E lucrul cel mai importat pentru mine!
Îmi place să lucrez acum, să fac exerciții, să urmez programele de kinetoterapie, fizioterapie, masaj, terapie ocupațională. Până acum, tot timpul așteptam ca alții să-mi dea soluții, doar ca eu să nu muncesc deși am acasă multe posibilități de a efectua acest tip de tratament. Așteptam să se inventeze o mașinărie care să lucreze pentru mine, iar eu să fiu static. Amânam mereu invocând oboseala cronică, neputința sau lipsa de încredere în eficiența acestor tratamente non-farmacologice. Speram că medicamentele vor rezolva tot.
Am aflat multe lucruri aici, în timpul consultului neurologic inițial și apoi pe perioada cât am fost internat în spital. Pentru mine a fost o revelație! A fost cred episodul de viață care îmi va marca existența! De la acest punct încolo e clar că va trebui să îmi modific stilul de viață și mentalitatea, pentru că tot ceea ce am făcut până acum are hibă și necesită îmbunătățiri.
Pentru mine a fost și este nemaipomenit că am venit aici. Cu toate că sunt într-un spital, aproape că nici nu am simțit acest lucru, deoarece aici am interacționat numai cu oameni foarte buni, empatici, profesioniști, deschiși, dedicați meseriei și pacientului, care m-au ajutat nespus de mult. Am participat chiar și la un concert de pian oferit pacienților de două studente la medicină. Doar cuvinte de laudă la adresa acestei echipe medicale. Mai ales dna Dr. Gabriela Mihăilescu, a fost prima doctoriță neurolog care a avut timp să stea de vorba cu mine, să-mi explice de la A la Z, să-mi răspundă la toate întrebările, descriindu-mi tot procesul bolii, ce presupune tratamentul medicamentos și de ce recuperarea medicală este esențială, fiind chiar un tratament specific care ajută tratamentele medicamentoase. Am început să înțeleg ce se întâmplă cu mine și astfel am căpătat încredere în doamna doctor, încredere pe care o pierdusem odată cu aflarea acestui diagnostic.
Apreciez abordarea holistică de aici. Am parte de tot ceea ce e nevoie și benefic pentru afecțiunea de care sufăr: servicii medicale (consulturi, imagistică, analize, centru de recuperare medicală, psihoterapie, tratament), condiții foarte bune de cazare și masă, oameni profesioniști. E un concept bine gândit, ca să găsești totul sub același acoperiș. Am căutat mult timp această abordare holistică, integrată a bolilor, a programelor de recuperare. Nu am găsit până acum ceea ce am descoperit aici, în Enayati Hospital.
Am reuși să recuperez mult. Să mă ridic singur de pe pat, să stau în picioare, să merg cu sprijin în cârjă sau folosind mobilierul de pe traseu, să folosesc mâna dreaptă, să scriu cu ea. De acum, urmează o nouă etapă. Voi continua să muncesc, făcând zilnic ceea ce am învățat aici fără să abandonez. Ceea ce am învățat aici, primordial pentru mine, este că eu sunt responsabil pentru calitatea vieții mele. Echipa mă ghidează cu multă răbdare și profesionalism, dar eu trebuie să muncesc în continuare, pentru ca să-mi fie mai bine, făcând acasă exercițiile învățate aici. Am înțeles acum, văzând ceea ce am obținut în 2 săptămâni aici, că totul trebuie să vină din mine și pentru mine, că eu trebuie să fac tot ce pot ca să îmi fie mai bine.
Am dorința de a mă reabilita, de a mă pune pe picioare, de a deveni independent, pentru a nu crea dificultăți familiei mele și celor apropiați. Am realizat acum, că am ajuns în situația aceasta din cauza lipsei de a face ceea ce trebuia la timp. Am învățat, am conștientizat, că singurul care poate crea ceva e pacientul. Dacă pacientul nu face ce i se spune la nivelul la care ar trebui, nu iese nimic. Trebuie lucrat în echipă.
Am venit aici într-o situație destul de complicată, ajunsesem la capăt, eram blocat, nu mai aveam deloc speranța că aș mai putea să câștig ceva, nu mai aveam încredere în medici, în tratamente și nici în mine. Acum mă externez cu încredere, am reușit să înțeleg! Ține de mine! Sunt sigur că voi reuși, dacă fac toate lucrurile acestea și trebuie doar să mă mobilizez și să fiu perseverent.
Sunt recunoscător!”
